05. 27.06.

Nici măcar nu pot să respir normal; chiar trebuie să mă concentrez atât de mult la fiecare gură de aer pe care o iau? Şi nu, nu vreau să sune pompos sau metaforic, dar chestia asta e pe bune. Nu pot să respir ca lumea când mă gândesc la ea… mi se opreşte aerul undeva în gât şi se zbate acolo şi se răsuceşte şi se mişcă şi mă doare… De unde atâta? Vreau doar să uit de mine… vreau o amnezie.
De ce nu pot, pur si simplu, să fiu trist o zi, două… şi după să-mi treacă? De ce tre’ să îmi pese atât de mult? De ce nu pot să fiu ca ea, să trec atât de firesc peste toate astea?
Sunt la fel de prins în ce-a fost ca o muscă-n pânza de păianjen.
Şi m-am săturat ca fiecare melodie să îmi amintească de ea sau de noi, m-am săturat ca fiecare loc din oraşul ăsta să mă ducă cu gândul la ea, m-am săturat să îmi calc în picioare principiile şi ultimul dram de demnitate pe care-l mai aveam când apare ea. Şi nu, nu sunt orgolios. Dimpotrivă. Sunt foarte delăsător… De la cât i-am tot hrănit orgoliul propiu, al meu s-a cam dus…

Avea dreptate.
Vezi că-i contagios.